Aş vrea să mă ascund, în lumina albă şi pitică a lunii, dar îmi mângâie lacom genele, ca un bunic care îşi vede nepotul, pentru prima dată. Miroase a tei şi a crini, ca în nopţile când, desculţă admiram aleile din grădina mare.De multe ori, dimineaţa, mama mă găsea acolo, ghemuită, după ce bocise, crezând că m-au omorât vagabonzii.
Se răsfrâng clipele, arogante şi leşioase. Ieri, urmăream florile colindate de albine, azi, culeg mărăcini din suflet şi, simt febra precum un sărut pe buze uscate. Cât ai cuprinde zarea cu ochii, simţi că eşti liber. Dar, eu, mai liberă ca în dimineţile îngheţate, cu limba lipită pe vitrine, cu bluze care nu-mi acopereau pielea, nici ochii trecătorilor, în zori, cu pietre în spatele popilor, cu zâmbete şi descântece de deochi, nu o să mai fiu.

Nu o să iau cu mine nimic. Nici n-am ce. Aş lua doar bucăţi din curcubeul pe care l-am văzut de atâtea ori cu tanti Mia, după ploaie:" Lasă, fetiţo, că te faci tu mare şi uiţi de toate!"  Vorbele parcă îi ieşeau din barba ascuţită . Mi s-au oprit, la tâmple. Undeva, la geam, mama parcă îşi face de lucru, ca să şteargă o imagine neagră. În timp ce mâinile
îi alunecă pe sticlă, eu văd portocale şi, n-au fost niciodată, nici măcar gutui. Asta înseamnă că sunt mai aproape de ceea ce am cules, de rodul inimii.
În ochii fratelui meu, parcă s-a strâns toată roua din zori. E cuminte şi strânge în pumnul mic, un miez de nucă. Nu ştie când vorbele mele i se vor opri, la tâmple.
Pe stradă, trece o femeie beată.
Aştept dimineaţa să-mi soarbă gândurile.