Petalele de trandafir sunt prea răsfăţate ca să le număr, mă poartă spre alei unde se împiedică nervii despicaţi de ploaie.
De când ai plecat, nu mai pot desluşi limbajul florilor, deşi e moale şi sidefat.
Acum, îmi sfâşâie, fără milă,  miezul care îmi acoperă inima.
Crinii albi îmi aduc clipe pustii.Nu e nimeni care să iasă din tufe, să-mi spună că te întorci.
Mai sunt bujorii-rosii, cu stropi de rouă zgribuliţi, ţin vie depărtarea ta.
Muşcata îmi râde în nas, arogantă,  trage de lumină, precum un sugar din biberon.
În mâini, nu mai cuprind florile. Degetele îmi ard ca în serile când mama mă veghea cu oţet.
Îmi crapă buzele când rostesc "mama". Am lăsat-o, dimineaţa, ştergând fereastra unde am desenat două chipuri: unul mare şi unul mic.
Primului i-am simţit cuta  de pe obraz pe încheietura mâinii.
În vara asta, răzvrătirea nu mai are culoare. Au obosit şi salcâmii să mai scârţâie odată cu pulsaţiile mele.
Aştept, de undeva, dintr-o candelă, să  iasă bucurii presimţite, ca un sărut în bătaia genelor.
Până atunci, am să mă fac mică, printre hârtii.