Dimineaţa  se dezvăluie pe jumătate, sacadat, aşa cum respir. Păstrează o ceaţă lăptoasă şi, când îţi fereşti pleoapele, îţi aruncă perfid  raze de lumină.
Pe tălpi au rămas zgârieturile, de când am alergat desculţă până la fabrica  din spatele pieţii, dar n-am de gând să mă opresc.
Dacă ajung la cantină, am să păstrez pentru Stefănuţ, mărul roşu, pe care tanti Angela mi-l dă de fiecare dată.
El stă la tarabă, până seara, târziu, printre cartofi şi  varză, iar talerul ruginit se aşează parcă peste timp.
Sortează, cântăreşte, numără... După ce soarele lasă dâre roşiatice, apare "Balaurul", adică tatăl său  Noi, copiii,l -am poreclit "Balaurul", pentru că scoate flăcări pe nări:
" Sus-jos, sus-jos,  mai repede, fleandură! Eşti prost ca mă-ta!". Asta îi repetă,când se strânge taraba, seară de seară,   în timp ce îl pune să-şi îndoaie genunchii cu sacii de cartofi în mână, drept pedeapsă pentru că "pierde timpul".
Se adună broboane reci   pe fruntea  lui Stefănuţ, iar aerul rece îi opreşte  lacrimile în miezul obrajilor.
A învăţat să-mi zâmbească mărunt, la fel cum am învăţat eu să desluşesc răsăritul când întinde aburii dimineţii în vale.
O femeie  în halat alb a ieşit din fabrică, cu un petic în mână . Trage cu ură de el, parcă vrea să se răzbune pe liniştea asta putredă.