E albă ca laptele, se rupe într-un ritm care sparge şoaptele şi vesteşte descântecul tău, ca o ploaie măruntă, aşteptată.
E noapte, când îţi trasez cu degetul pe obrazul stâng linii mari, semn că am nevoie de punţi să mă plimb în sufletul tău.
Se aude din ce în ce mai tare un cântec care înfioară frunzele căzute, iar tu te afunzi într-un vis care te mângâie blând.
Ascultă,  acum, cum se frâng temerile, ascultă-le în linişte cum se duc în fum, risipeşte-le uşor, aşa cum m-ai învăţat să primesc libertatea. Ca un botez!
Mă uit în cameră, nu ştiu de unde răsare iubirea, dar aş vrea s-o pun într-un colţ, să ştiu  unde  o   găsesc în fiecare zi, să fie asta cea mai dulce rutină.
Priveşti şi tu atent. Nici tu nu ştii unde stă ascunsă !
Mă îndemni să o căutăm în zăpadă, în grâu, în crini, dar e râsul unui  copil bucălat care umple încet sufletul de fugar.
E toamna şi luna e mai palidă. Îmbracă sfârcurile pe jumătate.