Bunica e  în grădină, lângă izma pitică. Îşi face de lucru, cu volănaşele unei păpuşi pe care am tras-o de păr.
Le coase. Bunica e croitoreasă şi coase tot ce prinde. Când vede blugii rupţi, pe stradă, se închină mărunt şi mă priveşte duios:" Ăştia-s dracii pe Pământ!".
Eu râd în hohote.  Cred că,  ăştia care   umblă cu blugii rupţi... sunt nişte fraieri.
Pentru că n-au bani de material întreg. Am văzut eu cum se negociază, când nu ai bani.
 " Un metru jumate, Lino! Şi-ţi fac şi  şalul, că doar n-oi pleca pe lumea ailaltă aşa golaşă,în costum negru! Ţi-l fac de-acum, să nu mai aibă copiii grijă!"
Baba Lina a fost coafeză şi e o simandicoasă. Însă, o crede pe bunica. M-am  strâmbat  în spatele ei, pentru că e hidoasă! Fraiera.. chiar crede că o să poarte şalul" pe lumea cealaltă".
Să vă spun de ce nu cred în "lumea cealaltă". Aici,  îţi numeri visurile  când mintea vânează, apoi alergi ca un bezmetic să  prinzi bobii de lumină din colţul unui zâmbet.
 
Se topeşte  clipa  asta, ca un bulgăre de zăpadă, după ce ai spintecat aerul, în alergare.

Când oamenii zâmbesc sincer, cred că se topesc multe. Spre exemplu, dimineaţa, Stefănuţ are un zâmbet blând, zici că dezmiardă ziua, iar seara devine posomorât, după ce tatăl lui îl loveşte crunt.
În momentul ăla,  eu aştept să-i văd din nou zâmbetul, deşi aşteptarea parcă trage secundele de urechi.
Când se sfârşeşte, mi se umple coşul pieptului.
" Ţi-e foame, mâţo?  ", mă întreabă bunica. Se ridică greu, de parcă i-ar fi teamă să nu lovească pământul.
Mă lipesc de ea, îi simt mână aspră pe fată şi, încerc să-mi amintesc, de ce nu mai alerg, azi, desculţă, în piaţa din centru.
A început să miroasă a pământ umed, a pudră   pentru ten.